Pe parcursul întregii sale vieţi, copilul creşte şi se dezvoltă. Pentru aceasta este foarte important şi necesar ca nevoile lui fundamentale să fie realizate.
Copilul are nevoie de dragoste
Relaţiile afectuoase, chiar din prima zi de la naştere, mai întai cu mama şi tata, apoi cu un cerc tot mai mare de persoane, conturează identitatea copilului şi îl ajută să devină conştient de sine. Copilul trebuie să ştie că a fost dorit şi că este iubit, pentru a învăţa, la randul său, să se iubească pe sine şi să iubească pe cei din jur. Dragostea necondiţionată a părinţilor, fără solicitarea unei compensaţii sau a unei reciprocităţi, acceptarea copilului ca individualitate şi încurajarea sa permanentă au un impact hotărator asupra dezvoltării autoaprecierii, a stimei de sine.
Copilul are nevoie de satisfacerea necesităţilor de bază
El are nevoie de hrană sănătoasă, căldură, îngrijire, somn, igienă.
Copilul are nevoie de securitate, siguranţă
Pentru a creşte şi a se dezvolta armonios, copilul trebuie să ştie că este ferit de pericol, de necunoscut, că mediul în care creşte îi oferă siguranţă şi putere. Din păcate, de multe ori, la plecarea peste hotare, unii părinţi îşi lasă copiii în grija unor persoane insuficient cunoscute sau incapabile să le asigure celor mici un spaţiu fizic sau emoţional securizant.
Copilul are nevoie de noi experienţe
Interesul pentru ceva nou este prezent întotdeauna, indiferent de vârsta unei persoane. Odată cu învăţarea, cu descoperirea unui lucru, apare interesul pentru altul. Jocul şi limbajul sunt principalele modalităţi prin care copilul poate să-şi satisfacă respectiva nevoie. Folosind aceste două unelte, el descoperă şi învaţă lumea, determinand şi rolul său în aceasta.
Copilul are nevoie de încurajare, stimulare şi apreciere
Creşterea sau trecerea de la copilărie la maturitate se realizează prin nevoia de succes şi bucuria reuşitei. Adulţii sunt persoanele din preajma copilului şi care îi oferă un model de urmat. Uneori, de la micile succese la marile realizări nu este decat un pas, făcut însă mai uşor atunci cand e însoţit de un cuvant de încurajare, de un zambet sau de alt imbold. Părinţii şi profesorii au rolul determinant in satisfacerea acestei nevoi.
Copilul are nevoie să-şi asume responsabilităţi
Independenţa se dobândeşte acţionând, prin implicare şi responsabilizare, prin asumare de roluri şi îndeplinire de sarcini. Numai aşa copilul devine stăpân pe sine şi pe propriul comportament. Atât şcoala, cât şi părinţii pot sprijini efortul copilului de a deveni independent prin atribuirea unor responsabilităţi stimulatoare, motivante.
Copilul are nevoie de un nume, de a fi numit
Numele face parte din imaginea de sine şi din personalitate.
Copilul are nevoie de o familie puternică, stabilă
Numai o familie puternică poate să creeze şi să dezvolte spiritul apartenenţei, ideea de stabilitate, de mediu securizant, armonios, în care există toate resursele necesare pentru satisfacerea celorlalte nevoi.
Copilul are nevoie de stabilirea unor limite
… dar şi de sprijin şi suport pentru a învăţa să le respecte. Pe măsură ce creşte, copilul are nevoie de ghidare, de raportare la valorile esenţiale ale lumii şi ale existenţei alături de ceilalţi, pentru a fi direcţionat pe drumul corect.
Copilul are nevoie de acceptare
Fiecare persoană fie copil sau matur are necesitatea de a fi tratat cu respect şi aceptat, indiferent de rasă, statut, stare a sănătăţii, religie etc.
Se ştie că orice nesatisfacere a nevoilor copilului se reflectă direct sau indirect asupra dezvoltării lui. E bine ca părintele să-şi perceapă copilul cat mai realist şi mai diferenţiat, să ofere în mod optim „necesarul” în funcţie de nevoi şi de potenţial. Părinţii sunt deseori tentaţi să-i atribuie copilului fie calităţi pe care acesta nu le are, dar pe care părinţii şi le-ar dori cu ardoare, fie defecte care, în realitate, sunt inexistente. De asemenea, există părinţi care neagă cu vehemenţă existenţa unor probleme reale la copil, lucru ce determină dezvoltarea inadecvată a acestuia.
Toţi adulţii implicaţi în educarea copilului ar trebui să cunoască faptul că aşteptările lor faţă de copil trebuie să fie conforme cu capacităţile acestuia, cu varsta şi gradul de dezvoltare specific. Aşteptările prea mari pot împinge copilul spre sentimente de eşec, de inutilitate, de neputinţă, el simţindu-se respins sau neiubit. Cerinţele sub nivelul posibilităţilor infantilizează copilul, îngreunează procesul de dezvoltare şi maturizare. Cu atat mai grave sunt disfuncţiile atunci cand părinţii nu se află împreună cu copiii o perioadă mai lungă de timp, iar persoanele (tutorii) în grija cărora rămân copiii nu sunt preocupate sau nu sunt pregătite să depisteze şi să le satisfacă nevoile.
Sursa: Unicef – Înţelege-mă, ascultă-mă …
