… dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, la stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam, cand ne jucam noi, baietii, de-a mijoarca, si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc, parca-mi salta si acum inima de bucurie! Si, Doamne, frumos era pe atunci,caci si parintii, si fratii si surorile imi erau sanatosi, si casa ne era indestulata, si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!
Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa. Si mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie indelungata: Iesi, copile cu parul balan, afara si rade la soare, doar s-a indrepta vremea si vremea se indrepta dupa rasul meu… Stia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, caci eram feciorul mamei, care si ea cu adevarat ca stia a face multe si mari minunatii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina in alte parti, infingand toporul in pamant, afara, dinaintea usii; inchega apa numai cu doua picioare de vaca, de se incrucea lumea de mirare; batea pamantul, sau peretele, sau vrun lemn, de care ma paleam lacap, la mana sau la picior, zicand: Na, na!, si indata-mi trecea durerea… cand vuia in soba taciunele aprins, care se zice ca face a vant si vreme rea, sau cand tiuia taciunele, despre care se zice ca te vorbeste cineva de rau, mama il mustra acolo, in vatra focului, si-l buchisa cu clestele, sa se mai potoleasca dusmanul; si mai mult decat atata: oleaca ce nu-i venea mamei la socoteala cautatura mea, indata pregatea, cu degetul imbalat, putina tina din colbul adunat pe opsasul incaltarii ori, mai in graba, lua funingine de la gura sobei, zicand: Cum nu se deoache calcaiul sau gura sobei, asa sa nu mi se deoache copilasul si-mi facea apoi cate-un benchi boghet in frunte, ca sa nu-si prapadeasca odorul!… si altele multe inca facea…
Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pe cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat cand ii sugeam tata cea dulce si ma alintam la sanu-i, gangurind si uitandu-ma in ochi-i cu drag! Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat. Iar intelepciunea de la Dumnezeu, cand vine vremea de a pricepe omul ce-i bine si ce-i rau. Dar vremea trecea cu amageli, si eu cresteam pe nesimtite, si tot alte ganduri imi zburau prin cap, si alte placeri mi se desteptau in suflet, si, in loc de intelepciune, ma faceam tot mai neastamparat, si dorul meu era acum nemarginit; caci sprintar si inselator este gandul omului, pe ale carui aripi te poarta dorul necontenit si nu te lasa in pace, pana ce intri in mormant! Insa vai de omul care se ia pe ganduri! Uite cum te trage pe furis apa la adanc, si din veselia cea mai mare cazi deodata in uracioasa intristare! Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si, drept vorbind, acesta-i adevarul. Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijire. Copilul, incalecat pe batul sau, gandeste ca se afla calare pe un cal de cei mai strasnici, pe care alearga, cuvoie buna, si-l bate cu biciul si-l struneste cu tot dinadinsul, si racneste la el din toata inima, de-ti ia auzul; si de cade jos, crede ca l-a trantit calul, si pe bat isi descarca mania in toata puterea cuvantului… Asa eram eu la varsta cea fericita, si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice.
(Ion Creanga)
