Nevoia de atenţie a copiilor este deseori greşit înţeleasă de către adulţi. Nu trebuie interpretată ca un moft, ci mai degrabă ca un semnal de alarmă. Relaţia părinte-copil se întemeiază pe datoriile părintelui faţă de copil şi nu invers. Iubirea necondiţionată este baza creşterii sănătoase a oricărui copil. Cu alte cuvinte, părinţii au datoria să-şi ofere toată dragostea de care sunt capabili, fără să ceară nimic în schimb. Desigur, fiecare copil va avea nevoie de lucruri diferite, în măsuri diferite, în funcţie de particularităţile personalităţii sale unice.
Dacă nu primeşte ceea ce are nevoie, niciun copil nu se va simţi cu adevărat iubit. Unii preţuiesc o mângâiere, mai mult decât o mie de cuvinte, în timp ce alţii preţuiesc vorbele de încurajare, mai presus de orice. În acelaşi fel, unii depind de timpul petrecut împreună cu cei dragi, iar pentu alţii este suficient să primească daruri sau să li se facă servicii, la nevoie. Ideea ar fi să ne ajustăm întotdeauna manifestările de iubire, astfel încât să fie în acord cu felul de a fi al persoanei iubite. Trebuie să ţinem cont de cerere, atunci când oferim.
Nu îl ignora!
Un copil mereu trist, fără chef de joacă, apatic, retras, necomunicativ, agresiv sau care plânge mult şi fără motiv, ar putea suferi cu adevărat şi trebuie consultat de către un psiholog şi un medic psihiatru. Depresia infantilă reprezintă un diagnostic medical valid şi foarte serios, care nu trebuie confundat cu temperamentul melancolic şi trecut cu vederea. Din păcate, din ce în ce mai mulţi copii sunt diagnosticaţi anual cu depresie, de la vârste cuprinse între 3-4 ani, până la adolescenţă.
Împărtăşiţi sentimentele!
Nu te poţi bucura cu adevărat, dacă n-ai pe nimeni lângă tine? O întâmplare fericită devine mai savuroasă sau o realizare mai plină de satisfacţie, când avem cu cine sărbători. Bucuria este deplină numai când este împărtăşită cu cei dragi. Deşi la fel de valabilă, de reciprocă se face uz mai rar.
Ştim că suferinţa devine mai uşoară, dacă are cine să ne aline, să ne ofere un umăr pe care să plângem. Cu toate acestea, când vine vorba de copiii noştri, ne vine greu să-i asistăm în tristeţe. Motivul este simplu: nu ne place să-i vedem trişti. Parcă este ca şi când am eşuat ca părinţi, dacă nu avem copii veşnic fericiţi şi cu zâmbetul până la urechi. Realitatea este că putem fi nişte părinţi mai buni, tocmai însoţindu-ne copiii şi la greu. Din experienţa proprie, cu toţii ştim că nu ajută să negăm suferinţa sau să minimalizăm drama, în concluzie, rămâne doar de aplicat teoria în practică.
Oferiţi clarificări, daţi explicaţii corecte!
Adulţii au de multe ori prostul obicei de a proteja copiii, minţindu-i. Toate metaforele vin să înlocuiască adevărul.
Este ne-realist să ne aşteptăm să putem păcăli un copil, ca şi când nu ar fi parte din situaţie. De la vârste fragede, suntem cu toţii expuşi la aceeaşi realitate. Când ne ascundem tristeţea, nu facem decât să bulversăm copilul. El vede toate celelalte semnale contradictorii şi totuşi primeşte un mesaj care nu se potriveşte.
Consecinţele nedorite variază, de la pierderea încrederii, până la generarea de confuzie. Niciuna nu este de preferat onestităţii. Desigur, cu un amendament: vorbiţi pe înţelesul copilului, adecvat vârstei şi nu daţi mai multe informaţii, decât vi se cer. De exemplu, în cazul divorţului părinţilor, există doar două reguli de aur: copilul nu se împarte şi rămâne veşnic un bun comun! În primul rând, trebuie protejat de orice dispută. Nu se va atrage de partea niciunuia dintre adulţi şi va fi ţinut departe de critici, care vor fi adresate numai de la adult la adult. În al doilea rând, copilul va fi asigurat că nu poartă vreo vină şi este la fel de iubit în continuare, în permanenţă, de către ambii părinţi.
