Tot astăzi, Antoaneta (de la piticidarvoinici) a scris că sunt un părinte autodidact. Ei bine, ii mulţumesc şi pe această cale, însă dacă aprofundăm un pic ajungem la concluzia că nu sunt părinţi autodidacţi ci părinţi care învaţă de la copiii lui. Cum aşa? Am scris în nenumărate articole despre ceea ce are nevoie, despre ce trebuie să înveţe copilul. Se pare că minciunile poveştile magice de Crăciun oferă în principiu cam toate răspunsurile. Prin urmare suntem în postura în care am învăţat de la copil să îi oferim ceea ce are nevoie: o poveste, o plăcere (şi nu e deloc mică dacă le observăm emoţiile) dar şi un răspuns. Ca părinţi, suntem obligaţi să oferim asemenea răspunsuri care nu doar că ajută dezvoltării cognitive, dându-le aripi imaginaţiei şi sinapselor creierului, însă ajută şi relaţiei părinte-copil. Devenim astfel o sursă de poveşti, un captator al atenţiei, o sursă de încredere, un bun prieten şi sfătuitor, ajutor, confident, profesor, mentor şi catalizator al dorinţelor lui. A naşte copii este diferit de a creşte copii. Dreptul de a naşte se transformă în obligaţia de a fi un bun părinte. Iar dacă petrecem timp cu copiii noştrii, învăţăm să îi cunoaştem şi îi lăsăm să ne cunoască, vom avea parte de cel mai bun profesor pe care îl putem avea. Ne va învăţa că un copil are nevoie:
Să socializeze şi să se integreze
O petrecere în grup special organizată pentru venirea Moşului va risipi instant inevitabilele timidăţi specifice vârstei. Cu toţii vor încerca să se afirme cântând în cor un cântec despre bunătatea Moşului sau recitând o poezie
