Abilitatile sociale sunt cele care ne permit să ne integram în mediul în care trăim fie el grupul de la grădiniţă, şcoala, serviciu sau grupul de prieteni. A avea abilitati sociale înseamna a fi eficient în interactiunile cu ceilalti astfel încât sa atingi scopul stabilit.
Acei copii care au dezvoltate abilităţile sociale se vor adapta mai bine la mediul şcolar şi vor avea rezultate mai bune. Copiii cu abilităţi sociale slab dezvoltate (de exemplu copiii care se comportă agresiv – fizic sau verbal, copiii care au dificultăţi în a se integra într-un grup de persoane noi) au o probabilitate mai mare de a fi respinşi de ceilalti şi de a dezvolta probleme de comportament; astfel, copiii care sunt izolaţi de grup au un risc crescut pentru abandon şcolar, delicvenţă juvenilă, probleme emoţionale atât în copilărie cât şi ca adult – anxietate, tristeţe sau chiar depresie.
Prin urmare, a şti să-ţi faci prieteni şi să interacţionezi cu ei în mod adecvat influenţează sănătatea emoţională a persoanei. Lipsa abilităţilor sociale îi face pe unii copii să fie ţinta ironiilor din partea altor colegi deoarece copii mai agresivi observă ca aceştia nu au modalităţi de a se apăra având astfel mai multe probleme de adaptare la şcoală.
Dezvoltarea abilităţilor sociale reduce factorii de risc asociaţi cu performanţele şcolare scăzute şi asigură sănătatea emoţională a persoanei.
Competenţele sociale de bază sunt: iniţierea şi menţinerea unei relaţii şi integrarea într-un grup. Ca şi exemple de comportamente enumerăm:
- să iniţieze şi să menţină o relaţie sau interacţiune cu un alt copil;
- să asculte activ;
- să împartă obiecte;
- să împărtăşească experienţe;
- să ofere şi să primească complimente;
- să rezolve în mod eficient conflictele aparute;
- să respecte regulile aferente unei situaţii sociale;
- să coopereze cu ceilalţi în rezolvarea unei sarcini;
- să ofere si sa ceara ajutorul atunci când are nevoie.
Etape în achiziţia comportamentelor sociale
Copilul în primele 3 luni
- copiii îşi explorează foarte mult propriul corp: îşi sug degetul, îşi observă mâinile, se uită spre acea parte a corpului care este atinsă de către adult şi realizează că este o persoană separată de ceilalţi;
- devin interesaţi de alte persoane şi îi recunosc pe cei care au grijă ei şi se simt bine atunci când persoanele intră în contact cu ei pe perioade scurte de timp, dar frecvente;
- perioadele lungi de timp în care cineva se joacă pot fi prea obositoare pentru copil, iar perioadele prea lungi în care cineva nu le dă atentie îi fac sa se simtă părăsiţi.
Copilul între 3 si 6 luni
- copiii devin atenţi atunci când le este rostit numele;
- zâmbesc spontan;
- disting între persoanele familiare şi cele nefamiliare;
- manifestă disconfort la pierderea unei jucării;
Copilul între 9 si 12 luni
- copiii devin neliniştiţi dacă sunt separaţi de persoana care îl îngrijeşte;
- încep să imite gesturi simple.
Copilul de la 1 la 2 ani
- copiii sunt mult mai interesaţi să stabilească contacte cu cei din jur;
- se recunosc în poze sau în oglindă.
- manifestă afecţiune faţă de persoanele familiare ( de exemplu le pupă, le îmbrăţişează);
- încep sa se joace singuri imitând comportamentul adultului în cadrul jocului;
- se bucura atunci când fac mici progrese;
- încep sa îi ajute pe ceilalţi (ex. o ajuta pe mama sa adune jucariile).
Copilul de la 2 la 3 ani
- devin conştienţi de sexul lor (ex. Sunt fetiţă sau Sunt băiat);
- spun când au nevoie sa meargă la baie;
- îşi manifestă preferinţele lor în faţa adultului (de ex. „Nu vreau să iau rochiţa asta, nu-mi place, o vreau pe cealaltă!”),
- se pot autoevalua: „sunt frumos – frumoasă”, „sunt murdar – murdară” etc.;
- devin conştienţi de emoţiile lor şi ale celorlalţi şi discută despre ele;
- apar modificări rapide ale dispoziţiei (ex. plâng dintr-o dată);
- încep sa simtă furie şi manifestă agresivitate în comportament;
- încep să manifeste frică faţă de anumite lucruri (de ex. de întuneric sau de anumite jucării);
Copilul de la 3 la 4 ani
Copiii devin mult mai independenţi. Cei mai mulţi dintre ei pot realiza următoarele comportamente:
- urmează instrucţiuni simple (de ex. „Spală-te pe mâini!”);
- realizează sarcini simple fără ajutor: sa manânce, să bea apă, se spală pe mâini sau îşi şterg nasul atunci când li se aminteşte;
- devin mult mai interesaţi de alţi copii;
- împart jucariile cu ceilalţi, îşi asteapta rândul la joc (de exemplu când copilul se dă pe tobogan);
- iniţiază jocuri împreună cu alţi copii;
- inventează jocuri;
- Apare „jocul dramatic” –copiii se prefac că sunt diferite personaje, eroi, animale etc.
De la 4 la 7 ani
- copiii devin mult mai conştienţi de ei ca persoane şi sunt interesaţi în a stabili relaţii de prietenie cu ceilalţi;
- încep sa înteleagă judecăţile morale (de exemplu „Copilul din parc s-a comportat urât!”);
- se compară cu ceilalţi;
- stabilesc prietenii;
- explorează diferenţele între sexe;
- aduc jocul dramatic mai aproape de realitate ţinând cont de detalii (exemplu timp, spatiu în care se desfăşoară).
Comportamentul social al copiilor este puternic influenţat de convingerile părinţilor privind rolurile de gen. Aceste convingeri sunt reflectate de preferinţele părinţilor chiar înainte ca unii copii să se nască. Studiile au evidenţiat faptul ca părinţii preferă în mod definit să aibă băieţi. Dintre motivele invocate de mame ar fi: să le facă pe plac soţilor, să ducă mai departe numele familiei, ca soţul să aibă un partener. Motivele lor pentru a avea o fată ar fi: a avea ele o companie, să le îmbrace, să le aranjeze. Prin urmare, în momentul în care se naşte un copil el va fi expus acelor stereotipuri de gen care îi vor influenţa în sens negativ dezvoltarea socială, restrângându-i spectrul de comportamente pe care le poate achiziţiona, la cele conforme cu convingerile părinţilor.
Unii părinţi cumpăra fetelor jucarii pentru teme de joacă din mediul domestic, ceea ce le limitează dezvoltarea prin explorarea unui set redus de activităţi şi prin construirea unui set de percepţii reduse asupra propriilor competenţe. Aceşti părinţi, prin implicarea fetelor în jocuri cu jucării din mediul domestic formează şi menţin stereotipul conform căruia principala competenţă a femeii este cea de gospodină a casei.
De asemenea, s-a observat că şi sarcinile pe care le primesc copiii în casă accentuează diferenţele de gen, dacă ele reflectă stereotipuri de gen cum ar fi „fetele fac mâncare, iar băieţii repară lucruri”. Manifestarea acestui stereotip se realizează diferenţiat; cercetările arată că părinţii încurajează stereotipurile de gen în ceea ce priveşte alegerea jocurilor mai mult la fete decât la băieţi, iar taţii mai mult decât mamele.
Cumpăraţi jucării non-specifice în mod tradiţional genului şi asistaţi copilul în explorarea şi descoperirea lor. Fiecare tip diferit de jucărie dezvoltă o altă abilitate cognitivă oferindu-i copilului oportunitatea de dezvoltare optimă. Implicaţi fetele în jocuri care dezvoltă nu numai abilităţile verbale (prin jocul cu păpuşile), ci şi abilităţile cognitive şi motorii, oferindu-le oportunitatea de a se simţi competenţe în cât mai multe domenii de activitate. Responsabilizaţi copiii în casă oferindu-le sarcini care contrazic stereotipurile de gen (ex. băieţii să ajute la gătit). Acest lucru flexibilizează convingerile de gen şi îmbogăţeşte repertoriul comportamental al copiilor.